Polyanthes – Cum producem tuberoze pentru flori taiate – familia Amaryllidaceae

Genul Polyanthes include 11 specii, specia cea mai cunoscută şi adesea, singura cultivată datorită parfumului deosebit şi eleganţei inflorescenţelor, fiind Polyanthes tuberosa L. – tuberoză, ţiparoasă sau chiparoase. Există o legendă în Franţa care spune că, pentru a fi ferite de nebunia iubirii, tinerele fete nu trebuie să miroasă floarea de tuberoze după lăsarea serii şi tot din aceeaşi ţară exista o alta legenda potrivit căreia amanta regelui  Ludovic al XIV-lea, Louise de la Valliere, pentru a-şi demonstra inocenţa faţă de regina Maria Tereza care o bănuia însărcinată, a umplut vazele din camera sa cu flori de tuberoze, ştiut fiind faptul că mirosul lor persistent  le indispune pe femeile gravide.
Planta prezintă în pământ un organ bulbo–rizomatos ce serveşte la depozitarea substanţelor de rezervă şi la înmulţire. Spre deosebire de bulbii obişnuiţi, bulbul de tuberoze prezintă în locul discului un rizom scurt, mult îngroşat ce poate atinge uneori mărimea bulbului matern. Pe acest rizom se formează în timpul vegetaţiei numeroşi bulbi dintre care, numai unul poate fi florifer. Sunt capabili să înflorească numai bulbii cu diametrul de cel puţin 3 cm. De regulă, planta care a înflorit nu mai este capabilă să formeze în acelaşi an un bulb florifer, bulbii formaţi având nevoie de 2–3 ani de cultură până ajung la dimensiunea de floare.
Bulbii sunt tunicaţi şi se reînnoiesc integral pe parcursul unui sezon de vegetaţie. Ei sunt protejaţi la exterior de 1–2 tunici pergamentoase colorate în alb–cenuşiu.  
La suprafaţa solului planta formează o rozetă de frunze lineare, adânc canaliculate, cu lungimea de până la 60 cm şi lăţimea de 1–2 cm, colorate în verde intens şi striate pe verso cu striuri circulare brun–roşietice. Tulpina florală, înaltă de 50–120 cm, este rigidă, cu 8–12 bractei foliiforme, amplexicaule, lanceolate şi poartă în vârf o inflorescenţă tip racem spiciform. Lungimea inflorescenţei variază între 14 şi 28 cm în funcţie de mărimea bulbului plantat şi poate avea peste 30 de flori albe, cerate, simple sau duble, foarte puternic şi plăcut parfumate, grupate câte două la fiecare nod în cadrul inflorescenţei. Perigonul este aproape infundibuliform, cu tubul alungit la bază, mai mult sau mai puţin curbat, deschis la vârf cu diametrul de până la 5 cm, cu laciniile scurte, lanceolate, mai mult sau mai puţin extinse, dispuse pe 3 cercuri. Înflorirea are loc din iulie până în septembrie–octombrie, în funcţie de data plantării şi mărimea bulbilor.
Tuberoza este o plantă geofită semirustică; ea se caracterizează prin exigenţe ridicate faţă de toţi factorii mediului ambiant. Aceste exigenţe ale tuberozei se pot rezuma în următoare frază simbolică: “Tuberoza este o plantă căreia îi place să mănânce mult, să stea cu picioarele în apă şi cu capul în soare şi cu toate acestea tot suplă şi albă rămâne” ( Conf. univ. Dr. Florin Toma, 2003).

Temperatura. Tuberoza este, prin excelenţă, o plantă termofilă având nevoie de temperaturi ridicate atât în timpul perioadei de vegetaţie cât şi în timpul perioadei de repaus. Pentru pornirea în vegetaţie bulbii au nevoie de temperaturi constante de minim 14–15 °C în sol şi minim 22–24 °C în atmosferă. Din acest motiv plantarea bulbilor în câmp deschis nu se poate face, de regulă, mai devreme de ultima decadă a lunii mai.
În timpul repausului, care se desfăşoară iarna, bulbii se păstrează la temperaturi ridicate (20–22 °C) şi umiditate relativă a aerului, de asemenea, ridicată (70–80 %).
Lumina. Terenurile însorite, bine expuse la soare sunt cele mai indicate pentru cultura tuberozelor. Insuficienţa luminii, atât în privinţa intensităţii cât şi a duratei de iluminare, determină alungirea tulpinilor florale şi deteriorarea calităţii florilor.
Apa. Exigenţele tuberozei faţă de acest factor sunt, de asemenea, foarte ridicate. Desfăşurarea simultană a tuturor proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor solicită udări consistente care să permită menţinerea solului permanent reavăn.
Aerul. Fiind o plantă cultivată în câmp deschis acest factor este mai greu de influenţat. Trebuie evitate terenurile expuse vânturilor puternice şi curenţilor reci de aer.
Solul. Tuberoza solicită soluri mijlocii, foarte fertile, bogate în humus, permeabile, cu pH neutru.

Solul destinat plantării bulbilor se va pregăti din toamnă, prin lucrările specifice înfiinţării culturilor la plantele perene cultivate în câmp.  Fertilizarea de bază va fi consistentă şi se va face cu 80–100 g/mp superfosfat, 40–50 g/mp sulfat de potasiu şi 15–20 kg/mp gunoi de grajd sau 25–35 kg/mp mraniţă foarte bine descompusă. În momentul plantării solul trebuie să fie reavăn întrucât după plantare nu se udă. Distanţele de plantare pentru bulbii floriferi sunt de 20–25/15–20 cm iar adâncimea de plantare de 8–12 cm. La aceste distanţe şi adâncimi se deschid şanţuri în care se aşează bulbii care se acopăr apoi cu un strat de pământ bine afânat.
Pentru sporirea gradului de fertilitate a solului unii cultivatori administrează pe fundul şanţului, cu 1–2 zile înainte de plantare, must de gunoi de grajd sau de păsări, în diluţie de 1:1. Mulcirea solului cu materiale organice, imediat după plantarea bulbilor asigură un control mai bun al umidităţii, căldurii şi gradului de afânare a solului, reducând, de asemenea, foarte mult şi numărul buruienilor. În acest caz însă se va avea grijă ca adâncimea de plantare să fie mai mică cu 2–4 cm, în funcţie de grosimea stratului de mulci. Plantarea bulbilor se face de la sfârşitul lunii aprilie până la jumătatea lunii mai, după trecerea pericolului brumelor târzii.
Pentru devansarea înfloririi bulbii se pot planta mai întâi în ghivece amplasate în sere, solarii sau răsadniţe încălzite încă din luna martie urmând ca în aprilie – mai, când vremea s-a încălzit, să se planteze la locul de cultură sau decor plante aflate deja în vegetaţie. Tot pentru devansarea înfloririi la culturile producătoare de flori tăiate plantarea se mai poate face şi în solarii, în februarie–martie, în funcţie de posibilităţile de încălzire ale acestuia.

Lucrările de îngrijire aplicate tuberozelor se referă, în principal, la udat, afânarea solului, distrugerea buruienilor şi fertilizare.
Udatul se face des şi abundent, astfel încât apa să fie permanent la dispoziţia plantelor. Afânarea solului şi distrugerea buruienilor se realizează prin praşile ori de câte ori este nevoie.
Mulcirea solului cu materiale organice elimină în totalitate praşilele şi diminuează foarte mult intervenţiile pentru eliminarea buruienilor. Fertilizarea fazială se face la interval de 2 săptămâni cu 20–30 g/mp azotat de amoniu + 50–60 g/mp superfosfat + 30–40 g/mp sulfat de potasiu, aceste îngrăşăminte putând fi aplicate şi sub formă de soluţie în concentraţie de 0,1–0,2 %.

Bibliografie

Floricultura – Dr.ing. Milea Preda, Editura didactica si pedagogica, 1975

Floricultura – Conf.Univ. Dr. Florin Toma, Bucuresti, 2010

Publicat 06.02.2012