Ficus – Cultivare, sfaturi utile, inmultire – familia Moraceae

Genul Ficus (ficus) reuneşte un număr impresionant (circa 800) de specii lemnoase, arbori, arbuşti sau liane, originare din pădurile tropicale şi subtropicale din întreaga lume. Dintre cele mai cunoscute specii de Ficus cultivate ca plante de interior amintim: Ficus australis Wild. (syn. F. rubiginosa Vent.), Ficus benjamina L., Ficus diversifolia Blume (syn. F. lutescens Desf.), Ficus elastica Roxb., Ficus lyrata Warb. (syn. F. pandurata Sander), Ficus stipulata Thunb. (syn. F. pumila L., F. repens Hort.).
 Ficus australis. Planta prezintă un port arboricol, foarte bine ramificat, cu înălţimea de până la 15 m în zonele de origine şi numai 1,5–2 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt oblong–eliptice sau ovat–eliptice, lungi de 8–17 cm, peţiolate, colorate în verde–intens, strălucitor la început şi acoperite cu o pubescenţă densă, maronie, la maturitate. Plantele mature formează numeroase rădăcini adventive, lungi de până la 10–20 cm, cu un rol decorativ secundar.
Ficus benjamina. Este specia cea mai cultivată în prezent. Asemănătoare cu un mesteacăn, planta are port arboricol, având o coroană foarte bine ramificată. Lăstarii sunt subţiri, foarte frumos arcuiţi, cu epiderma alb–cenuşie. Frunzele sunt oval–eliptice, cu vârful acuminat, peţiolate, lungi de 5–13 cm, lucioase, colorate în verde intens sau verde panaşat cu alb–crem, în funcţie de varietate.
Ficus diversifolia. Este un ficus de talie mică (30–50 cm în condiţii de apartament, 1–3 m în zonele de origine) dar foarte bine ramificat, cu lăstarii torsionaţi. Frunzele sunt ovate, obovate sau reniforme, lungi sau late de 2–8 cm, colorate în verde intens pe partea superioară şi verde–oliv pe partea inferioară. Efectul decorativ al plantei este sporit de fructele mici, sferice, colorate în verde–gălbui, ce sunt prezente pe plantă tot timpul anului.
Ficus elastica. A fost specia cea mai răspândită în cultură până la extinderea speciei Ficus benjamina. Are port columnar, ramificând cel mai adesea în condiţii de apartament doar în urma tăierilor. Înălţimea plantei în zonele de origine variază între 30 şi 60 m însă în condiţii de apartament planta nu depăşeşte 2–3 m.
Frunzele sunt peţiolate, oval–eliptice, cu limbul gros, pielos–coriaceu, lucioase, colorate în verde intens sau verde pătat cu alte culori, în funcţie de varietate: ’Rubra’ – frunze viguroase, mai late decât la specia tip, colorate în verde–roşietic; ’Schryveriana’ – frunze verzi deschis, marmorate cu galben deschis; ’Tricolor’ – frunze verzi deschis pătate cu pete regulate alb–crem sau crem–maronii.
Ficus lyrata. Planta prezintă cel mai adesea un port columnar, ramificând foarte rar. Tulpina este scămoasă, maroniu–negricioasă, uşor contorsionată. Frunzele sunt peţiolate, foarte mari (30–45 cm lungime), în formă de liră sau vioară, uşor gofrate, cu nervurile evidente, colorate în verde deschis.
Ficus stipulata. Este un ficus cu portul volubil, agăţător, ale cărui tulpini pot atinge 3–5 m lungime în zonele de origine şi 1,0–1,5 m în condiţii de apartament. Frunzele sunt mici (2,0–3,0 cm lungime sau lăţime), ovat–asimetrice, uşor gofrate, asimetrice, colorate în verde intens sau verde bordat cu alb–crem, în funcţie de varietate.

Ingrijirea plantelor  
Ficuşii sunt plante de seră caldă şi umedă. Au nevoie de temperaturi medii de 18–22 °C în timpul sezonului cald şi nu mai puţin de 12–14 °C în timpul iernii. Sunt plante foarte sensibile la oscilaţiile bruşte de temperatură, la aerul închis şi la curenţii reci de aer.
Au nevoie de multă lumină însă exceptând Ficus elastica (varietăţile cu frunze verzi şi verzi–roşietice) plantele nu suportă soarele direct din timpul amiezelor de vară. Ficus stipulata solicită însă expoziţii semiumbrite şi tolerează bine umbra. În privinţa udatului substratul se menţine permanent reavăn în timpul sezonului cald.
Plantele se vor pulveriza frecvent pentru menţinerea unei umidităţi relative a aerului de 75–80 %, cele mai sensibile la uscăciunea atmosferică fiind Ficus stipulata, Ficus benjamina şi Ficus lyrata. Iarna plantele se udă mai rar, lăsând substratul să se usuce uşor între două udări. Solicită substraturi fertile, bogate în humus, foarte bine drenate, cu pH-ul uşor acid – 6,0–6,5.

Inmultire 
Înmulţirea ficuşilor se realizează cel mai adesea prin butaşi de vârf şi de fragmente de lăstari. Aceştia se dimensionează la 2–4 noduri prin executarea tăieturii bazale imediat sub nod după care se pun în apă caldă, cu temperatura de 35–38 °C timp de 15–20 minute pentru oprirea scurgerii latexului.
La speciile cu frunze mari acestea se rulează una într-alta şi se leagă cu sfoară sau inel de cauciuc pentru reducerea evapotranspiraţiei. Tot la speciile cu frunze mari butaşii de fragmente de lăstari se pot face şi cu un singur nod.
Perioada optimă de butăşire este primăvara, în intervalul martie – mai. Condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt: 22–25 °C în atmosferă, 25–28 °C în substrat, semiumbră şi 85–90 % umiditatea relativă a aerului. În aceste condiţii butaşii înrădăcinează în circa 4 săptămâni după care pot fi plantaţi în ghivece. De la butăşire şi până la obţinerea plantelor comercializabile sunt necesare 5–6 luni.
Principala atenţie ce trebuie acordată în îngrijirea plantelor de Ficus constă în asigurarea factorilor de mediu întocmai cu exigenţele speciilor. Spaţiile de cultură se vor aerisi frecvent dar se vor evita oscilaţiile bruşte de temperatură, curenţii reci de aer şi uscăciunea atmosferică. Pe tot parcursul sezonului cald plantele se vor fertiliza la interval de 2 săptămâni cu soluţii de îngrăşăminte minerale complexe.
Primăvara devreme se fac tăieri de corectare a formei plantei urmate de înlocuirea substratului de la suprafaţă cu un amestec bogat în mraniţă foarte bine descompusă. La interval de 2–4 ani, în funcţie de volumul vegetativ al plantei este necesară transplantarea folosind ghivece de mărime corespunzătoare.

Bibliografie

Floricultura – Milea Preda, Editura didactica si pedagogica, 1975

Floricultura – Florin Toma, Bucuresti, 2010

foto http://scienceray.com

Share

Comments are closed.