Cordyline – Cultivare, sfaturi utile, inmultire – familia Agavaceae

Genul Cordyline include circa 15 specii cu portul columnar, originare din Asia de Sud-Est, Brazilia şi Australia. Speciile mai frecvent întâlnite sunt Cordyline australis Hook. (syn. C. indivisa Kunth., Dracaena australis Forst.) şi Cordyline terminalis Kzh. (syn. C. fruticosa Kunth.) – cordiline.
Cordyline australis. Subteran planta prezintă una sau mai multe tulpini rizomatoase albe, numite turions care dau naştere tulpinii sau tulpinilor aeriene. Aerian planta formează o tulpină neramificată, înaltă de până la 2 m, garnisită cu frunze linear–lanceolate, mai mult sau mai puţin arcuite, lungi de până la 60–70 cm şi late de 3–5 cm, colorate în verde simplu sau verde cu nuanţe sau striuri şi benzi roşietice, albe sau galbene, în funcţie de soi.
Cordyline terminalis. Se deosebeşte de specia anterioară prin înălţimea mai mică a tulpinii, de numai 60–80 cm şi lungimea, de asemenea, mai mică a frunzelor, de 30–40 cm. Acestea sunt însă mai late, de circa 10 cm şi au formă oval–lanceolată. Coloritul frunzelor este foarte variabil, în funcţie de soi, incluzând nuanţe foarte vii de roşu, roz, galben, unicolore sau pestriţe.
Speciile de Cordyline sunt plante de seră caldă, având nevoie în timpul sezonului cald de temperaturi medii de 22–25 °C. Iarna este bine ca plantele să se menţină în spaţii mai răcoroase, la 14–15 °C Cordyline terminalis şi 10–12 °C Cordyline australis. Sunt plante pretenţioase faţă de lumină însă soarele direct nu este suportat decât de varietăţile cu frunze verzi. Solicită o umiditate moderată dar constantă la nivelul substratului şi o atmosferă umedă (80–85 % umiditatea relativă), bine aerisită. Uscăciunea atmosferică asociată cu temperaturile ridicate determină brunificarea rapidă a vârfului şi marginii frunzelor. Are nevoie de substraturi mijlocii, fertile, bogate în humus, foarte bine drenate, cu pH uşor acid.

Inmultire
Speciile de Cordyline se înmulţesc prin atât prin separarea lăstarilor care apar la baza plantei din tulpinile rizomaţoase subterane (turions) cât şi prin butaşi de vârf sau fragmente de tulpină precum şi prin marcotaj aerian. Toate aceste metode de înmulţire se practică primăvara devreme, în februarie – martie. Înrădăcinarea butaşilor este destul de dificilă motiv pentru care este necesară tratarea acestora cu un stimulent rizogen (Radistim, Rizopon,  Belvitan).
Toate metodele de înmulţire vegetativă au un coeficient mic de înmulţire motiv pentru care pentru producerea unor cantităţi mari de plante se practică înmulţirea prin seminţe aduse din zonele de origine. Acestea au tegumentul tare şi, prin urmare se ţin în apă 1–2 zile înainte de semănat după care se seamănă într-un substrat uşor alcătuit preponderent din turbă. Temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor este de 20–22 °C, plantele răsar în circa o lună de la semănat după care mai sunt necesare alte 4–5 săptămâni până la repicat. Răsadurile se repică direct în ghivece sau plăci alveolare cu diametrul de 6–8 cm, urmând ca pe măsură ce plantele cresc să se transplanteze în ghivece de dimensiuni mai mari.

Ingrijire
Primăvara devreme, odată la 2–3 ani, plantele se transplantează în amestec de pământ proaspăt, schimbându-se şi ghiveciul dacă volumul vegetativ al plantei impune acest lucru. Între transplantări se va face înlocuirea substratului de la suprafaţă, primăvara, folosind un amestec de pământ compus din părţi egale de turbă şi mraniţă foarte bine descompusă. Fertilizările faziale se aplică din martie până în octombrie, la interval de 2 săptămâni folosind soluţii de îngrăşăminte minerale complexe cu concentraţia de 0,1–0,15 %.

Bibliografie

Floricultura – Milea Preda, Editura didactica si pedagogica, 1975

Floricultura – Florin Toma, Bucuresti, 2010

foto : http://hear.org