Casa noastră – de Octavian Goga
Poezie publicată în anul 1903 în revista Luceafărul, ediţia de la Budapesta
Trei pruni frăţini, ce stau să moară,
Îşi tremur’ creasta lor bolnavă,
Un vânt le-a spulberat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă.
Cucuta creşte prin ogradă,
Şi polomida-i leagă snopii…
Ce s-a ales din casa asta
Vecine Neculai al popii!…
De pe pereţii –ngălbeniţi,
Se deslipeste-n pături varul,
Şi pragului îmbătrânit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre şindrile facu-şi cale,
Văd sporul pânzei de păianjen
Şi –nfiorate mor de jale.
Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveştile-nşirate seara
De-atâtea cuscre şi cumetri;
Cum tremură cenuşa aspră,
Ce-nfioraţi îmi par cărbunii
De vraja care-o mai păstrară
Din câte povesteau străbunii…
Înfipt în meşter-grindă, iată-l,
Răvaşul turmelor de oi;
Şireagul lui de crestături
Se uit-atât de trist la noi.
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvântată.
În pragul zilelor de mult
Parcă te văd pe tine, tată.
Şi parc-aud pocnet de bici
Şi glas stăruitor de slugă
Răsare mama-n colţul şurii,
Aşază-ncet merindea-n glugă…
Înduioşată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură :
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Şi să te porţi la-nvăţătură!”…
Şi uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Oraşul înnegrit de fumuri
Şi toate plânsetele mele.
Cum m-am facut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Şi m-am trezit pe nesimţite
Că-mi zice satul „Dumneata…”
Şi câtor strigături la joc
Ţineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Şi ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Şi dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie…
Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Şi valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus…
Eu vă sărut, păreţi străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie…
…………………………………………
De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,
Ori plângi, vecine Niculaie?…
foto : www.gov.ro
